Corespondentul TIME, Simon Shuster, a discutat cu președintele ucrainean Volodymyr Zelensky pe 19 aprilie 2022, la complexul prezidențial din Kiev. În cadrul interviului, fostul actor de comedie a făcut mărturisiri tulburătoare, greu de imaginat pentru cei care nu se află acum pe un front de război.
Vă redăm câteva dintre pasajele publicate de prestigioasa revistă:
TIME: Permiteți-mi să vă întreb despre o parte a acestei bătălii. Sute de soldați ai dumneavoastră sunt asediați în Mariupol, în interiorul fabricii de oțel Azovstal, împreună cu mulți civili. Ați vorbit cu ei?
Zelensky: Suntem în contact aproape zilnic. Unul dintre noi vorbește cu ei la telefon. Am vorbit cu ei ieri sau alaltăieri. Uneori la telefon, alteori își scriu mesaje.
Mesaje direct către dumneavoastră?
Da, direct către mine. Primesc mesajele lor. Uneori au întrebări. În unele locuri, întrebările sunt cu adevărat dificile. Le este foarte greu. Sunt oameni puternici. Mulți dintre acești băieți au murit. De asemenea, au de cărat sute de răniți.
Sunt multe probleme. În primul rând, este vorba despre faptul că ei rezistă. Nu este vorba doar despre o bucată din această fabrică, Azovstal, sau chiar Mariupol. Este vorba de simbolistica acestei situații. Este vorba de dorința [inamicului] de a frânge o buctată din nou, ca popor.
Pentru ruși – Mariupol este un simbol. De aceea continuă să joace aceste mici jocuri, aceste mici jocuri sângeroase, în care spun că sunt gata să facă un schimb, dar nu ajung să schimbe pe nimeni.
Din punctul meu de vedere, acțiunile lor sunt menite să degradeze cât mai mult o persoană, să o facă să moară de foame… Da, am vrut să facem un schimb pentru răniții noștri. Lucrăm la asta și cred că s-ar putea chiar să meargă. Sunt civili acolo, rezidenți civili care sunt asediați, răniți și uciși.
Ați putea spune mai multe despre comunicările dvs. cu oamenii care se află acolo?
Brigăzii 36 i-a fost foarte greu. Totul a fost o catastrofă. Fără mâncare, fără apă, fără arme. Nimic. Au rămas fără nimic. Am încercat să ne sprijinim unii pe alții. [Comandantul lor] mi-a explicat situația. Băieții nu se puteau retrage. Nu puteau să atace sau să se apere, pentru că nu puteau să-și lase prietenii în urmă. Așa că asta era situația. Era o chestiune de umanitate. A fost o chestiune emoțională.
Și-a salvat copiii din calea bombelor
Să vorbim despre începutul invaziei. În acea primă noapte, 24 februarie, am înțeles de la personalul dvs. că au existat încercări ale rușilor de a lua cu asalt acest complex. Au fost schimburi de focuri de armă în stradă.
Îmi amintesc unele lucruri într-un mod fragmentar. Fiecare zi, la un moment dat, a început să semene cu celelalte. Primele zile au fost grele pentru noi toți. Cred că eram cu toții mai mult sau mai puțin în aceeași situație. De fapt, toată lumea e, în Ucraina, doar că există responsabilități diferite. Iar responsabilitatea pune presiune pe modul în care te concentrezi, pe prioritățile tale și aruncă orice altceva la o parte. Înțelegi că acesta este un război și nu te gândești la altceva. Înțelegi că oamenii te privesc. Trebuie să acționezi așa cum trebuie să acționeze un șef de stat. Așa că, desigur, îmi amintesc momente din acea noapte. Exploziile. Copiii.
Ce copii?
Ai mei. I-am trezit. A fost foarte gălăgios atacul. Au fost explozii și așa mai departe. Înțelegeți.
Am venit la birou. Ne-am adunat cam toți și am început să acționăm foarte repede.
Familia dvs. era aici, cu dvs., în acel moment?
Da. Cu toții avem familii. Suntem ființe umane. Și a trebuit să luăm niște decizii rapide. Din acest moment, cred că deciziile pe care le-am luat, unele intenționat, altele din greșeală, au fost corecte.
Da, de aceea stăm azi aici.
Ați condus vreodată mașina cu viteză mare?
Se mai întâmplă…
Am trecut și eu prin acea vârstă a teribilismului la volan. Și în acel moment, la viteză mare, în întuneric – este o chestiune de concentrare. Dacă vă distrage atenția cineva care aleargă în fața parbrizului, care clipește, țipă, dă din mâini… Dacă vă lăsați distras de toate acestea, șansele de a ajunge la destinație sunt scăzute. Nu chiar zero, dar foarte scăzute.
Aici a fost aproximativ la fel. Era necesar să te concentrezi asupra lucrurilor principale. Ce trebuie să facem acum, cum să ne organizăm și, mai ales, să rămânem uniți? Cred că, înainte de invazie, societatea noastră era, într-un fel, divizată. Nu eram un pumn încleștat. Și apoi am fost. Cred că asta este foarte important. Ei ne depășesc numeric cu mult. Așa că trebuia doar să fim un tot unitar. Aceasta este singura noastră șansă.
Un fost luptător al URSS i-a dat borș să mănânce
În timpul invaziei, când ați părăsit pentru prima dată complexul prezidențial?
Am ieșit în primele zile. În acele prime zile am ieșit fără fotografii și fără niciun fel de știri. Gărzile mi-au spus: Atenție, dacă vreți să ieșiți cu mașina, atunci nu putem face public nimic. Nu am implicat serviciul de presă. Am plecat cu mașina pentru a ne uita la punctele de control, la soldații noștri și la cum se descurcă.
Gărzile dvs. de corp trebuie să-și fi pierdut mințile.
Da, își pierdeau mințile. Nu am putut merge departe, podul era deja aruncat în aer, craterul mare. Asta ar fi fost deja dincolo de punctele de control.
De ce v-ați dus acolo?
Am vrut să arunc o privire, să văd cum este. Apoi am vrut să vorbesc cu oamenii de acolo, să văd cum se simt la punctele de control.
Și apoi a mai fost și excursia cu borșul?
Borșul a fost într-adevăr super! Încă îmi amintesc.
V-ați dus la punctul de control și ei mâncau borș?
La punctul de control era un tip grozav. În fiecare zi, tipul ăsta vine la apărători, la băieții noștri. Locuiește undeva într-un sat din apropiere. El face borș fără să pună întrebări. Vorbea despre cât de mult îi urăște pe ruși. Și apoi ne-a spus că a servit în URSS! Ne-a arătat niște medalii pe care le avea în portbagaj. Da, se plimba cu medaliile după el. Un om minunat, pentru că omul ăsta cu siguranță știe ce face. Iubesc oamenii care știu care este scopul de a trăi în fiecare zi… Acest om se trezește în fiecare zi, face borș și vine la băieții de la punctul de control doar pentru a-i hrăni. Mi-a dat și mie. Așa că am mâncat un castron bun de borș (n. tocană tradițională) cu pâine. Cu toții ne amintim acel moment.
(AP Photo/Andriy Andriyenko)
Ne-am văzut aici pe 8 aprilie, imediat după atacul cu rachete rusești asupra gării din Kramatorsk. Vă rog să-mi povestiți despre acea zi. Cum ați aflat despre acel atac?
Am aflat despre el dintr-o fotografie teribilă. Mi-a fost trimisă o fotografie a unei femei care fusese decapitată. Nu se afla printre fotografiile pe care le-am arătat pentru a informa oamenii despre tragedie. Am întrebat cine se afla în apropiere, dacă erau copii și cine a murit. Ea purta niște haine strălucitoare, memorabile. Și am spus că nu este posibil. Dacă văd copiii asta… dacă văd asta din surse oficiale. Dacă cineva vede asta…
Războiul nu i-a răpit simțul umorului
Imediat după aceea, a trebuit să mergeți la o întâlnire cu Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, și am văzut că încercați să vă stăpâniți emoțiile.
Da. A fost unul dintre acele momente în care brațele și picioarele tale fac un lucru, dar capul nu te ascultă. Pentru că mintea ta este acolo, la gară, iar tu trebuie să fii prezent aici. Dar cred că pur și simplu nu ai de ales. În acele circumstanțe trebuie să fii acolo și să găsești un răspuns la asta.
Cum v-ați schimbat de la invazie?
Am îmbătrânit.
Ți-ai pierdut simțul umorului?
Bineînțeles că nu! E imposibil. E imposibil să lași să se întâmple așa ceva. Umorul este un mijloc de supraviețuire. Altfel, toți cei din jur s-ar simți deprimați. Iar a fi deprimat nu este o modalitate bună de a câștiga. Trebuie să fii într-o dispoziție victorioasă. Nu contează cât de greu este, acesta este scopul. Scopul este cu siguranță să nu pierzi. Așa că nu poți fi într-o stare de slăbiciune sau de panică. Trebuie să vă mențineți uniți, iar această unitate trebuie să se regăsească în tot – în starea de spirit, în metoda și în cuvintele voastre.
Deci, în ce sens ați îmbătrânit?
Din punct de vedere mental, moral. Ei bine, din punct de vedere moral sunt absolut ferm. Dar am îmbătrânit de la toată această înțelepciune pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Este înțelepciunea legată de numărul de oameni care au murit și de torturile pe care le-au săvârșit soldații ruși. Genul acesta de înțelepciune… Ca să fiu sincer, nu am avut niciodată scopul de a obține astfel de cunoștințe.
Cel mai greu moment apare în fiecare zi, când se culcă
Asta îmi amintește de prima noastră conversație, acum trei ani, la premiera spectacolului dumneavoastră de comedie aici, la Kiev. Viața dvs. arăta destul de bine. Toată trupa era acolo, toți prietenii dvs. Și te-am întrebat: de ce ați vrea să intrați în politică?
Îmi amintesc acea conversație.
Bineînțeles că nu știam că va fi un război pe scară largă. Dar, privind în urmă, regretați acea decizie?
Bineînțeles că nu o regret. Nu o regret deloc. Nici măcar pentru o secundă. Nici măcar nu mă gândesc la asta. Dimpotrivă, uneori mă gândesc că a fost corect. A fost foarte corect.
De la invazie încoace, care a fost cel mai greu moment al zilei pentru dumneavoastră?
Este atunci când mă culc, bineînțeles.
De ce?
Pentru că nu înțeleg pe deplin dacă este timpul sau nu. Dacă am sau nu dreptul. <<Mai era ceva ce trebuia să fac?>>, mă gândesc. Mă uit la programul meu. Nu are rost să mă uit la el. E aceeași agendă. Văd că s-a terminat pentru astăzi. Dar mă uit la ea de mai multe ori și simt că ceva nu este în regulă. Este conștiința mea care mă deranjează. Mi-am permis să dorm. <<Dar acum ce se întâmplă?>>, ceva se întâmplă chiar acum.
Ca să fiu sincer, în primele zile i-am trezit pe toți între 4:50 și 5:20 dimineața. Astea au fost primele zile. Aceea a fost perioada dificilă despre care v-am spus, când nu aveam dreptul să mă culc înainte de a ști câte bombe au aterizat și unde.
Mariupol a fost distrus de bombardamentele rușilor
În timpul ultimei întâlniri cu generalii dumneavoastră, ce v-au spus despre bătălia pentru Est?
Am înțeles că acest proces a început. Întrebarea este acum dacă a început cu toată forța.
În anumite puncte din Est este pur și simplu o nebunie. Un război la scară largă, de cea mai dură speță, și are loc acolo în fiecare zi. Este oribil. Cu adevărat oribil din punct de vedere al frecvenței loviturilor, al tirului de artilerie grea și al pierderilor.
Sursă: TIME
