1942 a fost anul în care sovieticii au început să dezvolte arme nucleare.
Timp de aproape 70 de ani Rusia a fost cunoscută drept Uniunea Sovietică, ani care au fost înspăimântători pentru lumea întreagă. În toată această perioadă, mulți americani se temeau că dezvoltarea armelor nucleare va însemna distrugerea iminentă a țării lor.
Această fobie nu s-a limitat la granițele SUA, ci a reușit să contamineze întregul Occident, fiind amplificată treptat de țările care au devenit puteri nucleare.
Partea bună este, însă, că Războiul Rece a luat sfârșit fără incidente nucleare majore. Totuși, trebuie precizat că întreaga lume avea toate motivele de îngrijorare dacă se iau în considerare proiectele secrete care se derulau în acei ani.
Și sovieticii voiau să fie o putere nucleară
De-a lungul Războiului Rece s-a desfășurat și a fost bine documentată o adevărată cursă a înarmării dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, astfel că timp de zeci de ani, cele două superputeri ale lumii au concurat pentru superioritatea nucleară.
Însă puțini oameni știu că sovieticii au început să dezvolte arme nucleare în anul 1942, adică încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și foarte puțini oameni știu cât de departe a mers Uniunea Sovietică cu proiectele sale.
În privința armelor nucleare, la numai două săptămâni de la bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, guvernul URSS a decis să-și sporească eforturile pentru a egala SUA.
Primul test nuclear organizat de sovietici a fost în 1949
Astfel, a fost înființată o echipă de experți condusă de Lavrenti Beria, Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne. Având un buget masiv, echipa a fost însărcinată cu dezvoltarea rapidă a unor arme atomice.
În data de 29 august 1949, sovieticii au organizat cu succes primul test nuclear și au continuat cu programul nuclear sovietic, care a determinat creșterea nevoii de plutoniu.
În consecință, rușii au fost înființat două exploatări speciale, dar problema era că ambele exploatări erau supraterane, existând riscuri în caz de atac.
Exploatarea din regiunea muntoasă Krasnoiarsk, un proiect ultrasecret
Lavrenti Beria, în anul 1950 i-a scris o scrisoare lui Iosif Stalin, descriind nevoia înființării unei exploatări în regiunea muntoasă Krasnoiarsk. Pentru a proteja plutoniul și alte materiale periculoase, dar extrem de prețioase, exploatarea urma să fie situată sub pământ.
Fiindcă Stalin a fost de acord a și început construirea Combinatului 815. Pentru a realiza proiectul, guvernul sovietic s-a bazat pe forță de muncă ieftină (mineri și alți muncitori, inclusiv deținuți politic, au fost transportați în taigaua nesfârșită pentru a munci în munții din apropierea Fluviului Enisei). La exploatare au lucrat aproape 30.000 de oameni, numai într-un singur an. Iar timp de 24 de ore în fiecare zi, șapte zile pe săptămână, muncitorii intrau din ce în ce mai adânc în munte.
Muncitorii trebuiau să ajungă la o adâncime cuprinsă între 200 și 230 de metri. Chiar în mijlocul muntelui a fost construită o încăpere masivă, de unde responsabilii monitorizau progresul lucrărilor.
Dar, chiar și cu această supraveghere continuă, a mai fost nevoie de câțiva ani ca lucrările să fie finalizate. Iar tunelurile pentru transport au fost create abia în anul 1956.
Combinatul 815 a devenit operational după aproape opt ani de la demararea proiectului și avea un singur scop
În data de 28 august 1958, Combinatul 815 a devenit operational și a fost rebotezat „Combinatul Minier și Chimic”. Iar unicul scop al „Combinatul Minier și Chimic” era producerea de plutoniu și timp de mulți ani, în secret, plutoniul a fost transformat în focoase nucleare.
Destul de multe țări din jurul lumii și mai ales țara rivală, Statele Unite al Americii, ar fi fost extrem de îngrijorate dacă ar fi știut acest lucru. Chiar și fără armele care erau construite acolo, complexul în sine era o realizare inginerească remarcabilă.
Un strat de 200 de metri de granit proteja muntele, deci ar fi putut rezista inclusiv unei explozii atomice.
O altă dotare a Combinatului Minier și Chimic era calea ferată subterană, folosită pentru transportul materialelor. Aceasta era situată în regiunea Krasnoiarsk, respectiv lângă „orașul închis” Jeleznogorsk, înconjurat cu sârmă ghimpată (pentru a ține străinii la distanță). În acest oraș cetățenii sovietici obișnuiți nu aveau acces.
Regiunea „Krasnoiarsk-26” nu era pe hartă
Regiunea, cunoscută drept „Krasnoiarsk-26” a fost ținută secretă față de cetățenii sovietici de rând până la sfârșitul anilor ’80, când guvernul a devenit ceva mai transparent. Înainte de acel moment, așezarea nici măcar nu apărea pe hărțile oficiale.
Cu toate că era un oraș închis, Jeleznogorsk nu era un loc lipsit de confort, fiindcă întregul proiect era bine finanțat, iar zonele de locuit dispuneau de toate dotările.
În plus, localnicii din Jeleznogorsk aveau parte de anumite avantaje față de ceilalți cetățeni ai țării. Aceștia aveau:
- mâncare suficientă
- magazine din care puteau cumpăra toate lucrurile de care aveau nevoie
Iar pentru cei care nu locuiau în această zonă, era greu să treacă de granițele regiunii.
În 2010 proiectul a fost închis definitiv
Dar Jeleznogorsk nu putea să rămână un secret pentru totdeauna. Astfel, încă din anul 1962, CIA a publicat rapoarte referitoare la o exploatare secretă de plutoniu, aflată undeva în Krasnoiarsk.
Și cu toate că informațiile americanilor referitoare la exploatare erau corecte, amplasarea exactă a Combinatului Minier și Chimic a rămas un mister. Iar în aprilie 2010, întrucât Războiul Rece se sfârșise, proiectul a fost închis definitiv, potrivit incredibila.ro