Unde duce blocaj mental, psihologic, emoțional? După zeci de zile de stat în casă, multe persoane s-au plâns că s-au îngrășat, dar paradoxul este că, fiind o constrângere, este percepută de psihicul uman ca ceva negativ. „Nimic din ce ți se părea până acum de nerealizat din simplul motiv că nu aveai timp de ajuns pentru ele, acum nu mai vrei să faci, chiar dacă ai tot timpul din lume”.
„Este un soi de blocaj mental, psihologic, emoțional, în care tu nu te poți bucura de tot acest timp și de această așa-zisă libertate. Mai degrabă, fiind constrâns să faci un lucru, nu-l mai poți face. Obligativitatea creează această reacție inversă”, spune celebrul medic Mihaela Bilic.
Înainte de pandemie cele mai multe persoane se plângeau că se îngrașă pentru că mâncă haotic, pentru că nu exista prea mult timp pentru gătit, iar acum stai în casă și gătești.
„Lucru care ar presupune să te încânte, fiindcă „uite cât timp aloc gătitului și ce grijă am de corpul meu!”. De fapt toată această atenție nu poate să ne bucure pentru că, din nou, nu este liber consimțită.
Acesta este adevărul despre impuneri. Când oamenii vin și spun: „am nevoie de o cură de slăbire, dați-mi!”, acest „dați-mi!” presupune că tu ești într-o postură tranchilizată și pasivă, iar o autoritate îți impune ce ai de făcut. Poate funcționa într-o fază inițială, fiindcă suntem niște mici copii ascultători, care au nevoie de directive. Dar suntem așa între două săptămâni și o lună, după care ne răzvrătim. Ne răzvrătim chiar dacă acele acțiuni ne fac bine. Devenim efectiv niște copii care nu mai vor să respecte poruncile”.
Cea mai frecventă întrebare adresată de mulți este: cum de ne-am îngrășat în vreme de pandemie? Nutriționistul a răspuns la această întrebare: „Pentru că ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te îngrașă.
Stresul și presiunea nu sunt atât de mari încât să blocheze apetitul, ci este o neliniște subliminală care duce mai degrabă la mâncatul de nervi. Nu mai mănânci de foame, ci de plictiseală, de nemulțumire, adică un cumul de senzații pe care nu le identificăm și le conștientizăm foarte clar, dar care duce la o calmare prin mâncare.
Ești în casă, te uiți în oglindă, ești în pijama, nici duș nu-ți vine să mai faci, căci de ce să mai faci, nici de aranjat nu te mai aranjezi și te surprinzi doar cum treci pe lângă oglindă și cu colțul ochiului vezi o imagine care nu-ți place, dar nu o conștientizezi ca fiind o nemulțumire, ci doar te trezești că mănânci. Or, tu mănânci doar ca să neutralizezi acea emoție negativă.”
Francezii au numit-o frumos: intoleranță la disconfort
„Apoi te obosesc copiii cu care trebuie să faci lecții, dar tu nu ai chef de asta, nici asta nu conștientizezi, nu ai exercițiul să o identifici ca atare sau curaj să ți-o spui așa, drept pentru care mergi și mai mănânci ceva.
Ai senzația că trece timpul și nu profiți cum trebuie de el, deci hai să mai mănânci un pic. Atunci vorbim despre un cumul de mesaje subliminale, insuficient negative, dar care produc disconfort, la care avem o reacție. Francezii au numit-o frumos: intoleranță la disconfort.
Noi nu avem o problemă, ci o jenă, un disconfort. Fiind intoleranți la asta cea mai la îndemână mișcare este să o neutralizăm cu mâncare. Cu cât mai dese sunt episoadele de mâncat fără să ne fie foame, cu atât ar trebui să ne întrebăm ce am pățit?”, spune Mihaela Bilic, potrivitlife.ro.
