Sfârșitul tragic al unui tânăr african EXPUS la o grădină zoologică din SUA

Soția lui Benga și cei doi copii au fost uciși, iar Ota a supraviețuit pentru că se afla într-o expediție de vânătoare când Force Publique i-a atacat satul.

Ota Benga a fost mai târziu capturat de comercianții de sclavi dintr-un alt trib African (tribul inamic „Baschelel”) și a fost pus să lucreze într-un sat agricol ca muncitor.

După o scurtă perioadă de lucru, în anul 1904 Benga a fost vândut omului de afaceri și explorator american Samuel Phillips Verner, care se afla în Congo, pentru a captura și a aduce înapoi un sortiment de pigmei autentici pentru a face parte dintr-o expoziție din Statele Unite.

Îndreptându-se spre un sat de pigmei, Verner l-a descoperit pe Ota Benga și a decis să îl cumpere de la sclavi pentru o liră de sare și un șurub de pânză. Totodată, Verner a reușit să recruteze alți 4 pigmei și alți africani care nu erau pigmei pentru a-l însoți în Statele Unite ale Americii.

La finalul lunii iunie 1904, grupul a fost dus la St. Louis, Missouri, dar fără Verner, deoarece se îmbolnăvise de malarie. La momentul respectiv, expoziția de cumpărare din Louisiana începuse deja, iar africanii au ajuns imediat în centrul atenției.

Bani pentru a-și arăta dinții piliți

Ota Benga a fost deosebit de popular la Târgul Mondial din 1904, având  o personalitate amabilă, iar vizitatorii erau dornici să-i vadă dinții care fuseseră piliți în puncte ascuțite în prima tinerețe ca decor ritual.

Cu timpul, africanii au învățat că pot fi plătiți pentru fotografii și spectacole, Benga a perceput și 5 cenți pentru ca vizitatorii să-i vadă dinții.

Un ziar chiar l-a promovat pe Benga drept „singurul canibal african autentic din America” și a susținut că „dinții lui meritau cei 5 cenți pe care îi percepe pentru că i-a arătat vizitatorilor”.

După ce Verner a sosit o lună mai târziu, și-a dat seama că pigmeii erau mai mult prizonieri decât artiști și în cele din urmă acesta i-a întors pe africani înapoi în patria lor din Africa, fiind însoțit de Ota Benga.

Ulterior, Benga a trăit pentru scurt timp printre Batwa, continuând să-l însoțească pe Verner în aventurile sale africane. S-a căsătorit cu o femeie Batwa care mai târziu a murit din cauza unei mușcături de șarpe, dar se știe puțin despre această a doua căsătorie. Neavând senzația că îi aparține Batwa, în anul 1906 Benga a ales să se întoarcă cu Verner în Statele Unite.

Când s-a întors în SUA în 1906, Benga a fost expus la Muzeul American de Istorie Naturală, unde a „încântat” din nou vizitatorii, interpretând noțiunea preconcepută a mulțimii că era un „sălbatic”.

Inițial, Benga s-a bucurat de timpul petrecut la muzeu, unde i s-a oferit un costum în stil sudist pe care să-l poarte atunci când se distra. Dar, în timp, a devenit deprimat și i-a venit dor de casă, de propria sa cultură.

Scriitorii Bradford și Blume au relatat:

Între timp, Verner, care se lupta din punct de vedere financiar și făcuse puține progrese în negocierile sale cu muzeul, a găsit curând o altă casă pentru Benga, Grădina Zoologică Bronx din New York.

O nouă casă pentru sălbaticul Benga: Grădina zoologică

Când a ajuns la Grădina Zoologică, directorul l-a angajat pe Benga să ajute la menținerea habitatelor animalelor. Cu toate acestea, când a văzut că vizitatorii l-au luat în seamă pe Benga mai mult decât pe animalele de la grădina zoologică, el a creat în cele din urmă o expoziție cu Benga, ca parte a expoziției Societății Antropologice din New York despre evoluția umană.

Evenimentele care au condus la „expoziția” lui au fost treptate: mai întâi i s-a permis să cutreiere terenul, apoi a fost încurajat să-și petreacă o parte din timpul său în expoziția Monkey House, unde s-a împrietenit cu un urangutan. În scurt timp, Grădina zoologică l-a convins să-și atârne hamacul acolo și să-și tragă arcul și săgeata într-o țintă.

În prima zi a expoziției, pe 08.09.1906, vizitatorii l-au găsit pe Benga în Casa Maimuțelor.

În curând, un semn de pe expoziție scria:

Purtând decât o cârpă pentru talie, Ota Benga a distrat mulțimea trăgând în țintă. El a dat dovadă de pricepere la țesut cu sfoară și a făcut mutre amuzante vizitatorilor. S-a zbătut și cu urangutanul, cu care s-a împrietenit în casa maimuțelor.

Reverendul James H. Gordon a fost alimentat de furie pentru ceea ce se petrecea la Grădina Zoologică și referitor la acest aspect, el a declarat:

O serie de clerici l-au susținut și ei pe Gordon. Grădina Zoologică l-a îndepărtat ​​în cele din urmă pe Benga din teren, iar spre sfârșitul anului 1906, Benga a fost eliberat în custodia reverendului Gordon, care, la rândul său, l-a plasat în Howard Colored Orphan Asylum, un orfelinat sponsorizat de biserică din Brooklyn pe care Gordon îl supraveghea.

Gordon a făcut tot ce a putut pentru a-i asigura lui Benga o viață demnă, mergând până la aranjarea ca dinții să-i fie acoperiți și înscriindu-l la școala Baptist Seminary.

Odată ce a simțit că engleza sa s-a îmbunătățit suficient, Benga și-a întrerupt educația formală și a început să lucreze la o fabrică de tutun. Cu banii pe care îi primea din asta, a început să-și planifice întoarcerea înapoi în patria sa.

Sfârșitul lui Benga a fost tragic

Aproape că economisise destui bani când a izbucnit Primul Război Mondial în 1914. Datorită războiului, o întoarcere în Congo a devenit imposibilă pe măsură ce traficul navelor de pasageri s-a încheiat.

Benga a devenit deprimat pe măsură ce speranțele lui de a se întoarce în patria sa s-au stins.

Statele Unite ale Americii îi insuflese un sentiment de nesiguranță permanentă și, în adâncul sufletului, știa că nu era casa lui.

Ota a fost înhumat într-un mormânt nemarcat în secțiunea Neagră a Cimitirului Orașului Vechi, lângă binefăcătorul său, Gregory Hayes. Dar, la un moment dat, rămășițele ambilor bărbați au dispărut. Istoria orală locală indică faptul că Hayes și Benga au fost mutați în cele din urmă de la Old Cemetery la White Rock Hill Cemetery, un cimitir care mai târziu a căzut în paragină.

În anul 2017, Benga a primit un marcaj istoric în Lynchburg:

În anul 1992, nepotul lui Verner, Phillips Verner Bradford a scris o carte despre Benga, intitulată „Ota Benga: The Pygmy in the Zoo„, carte care a reprezentat un punct de plecare pentru povestea lui Ota Benga și a stimulat crearea multor altor lucrări, atât de ficțiune, cât și non-ficțiune.