Teribila istorie începută în noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre” trebuie cunoscută. Terifianta experiență a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc a început în zilele de 18/19 iunie 1951, cifrele sunt cu adevărat impresionante: trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Toate aceste persoane aveau ca destinație forțată câmpia stearpă a Bărăganului.
Rusaliile Negre. „Bărăganul a fost Siberia noastră”
Peste 40.000 de persoane au fost duşi, din Banatul lor natal, în câmp, între mărăcini, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Familii cu copii care nu ştiau că sunt duşmani ai poporului deşi regimul comunist aşa i-a catalogat.
Unul dintre supraviețuitorii acestui exod forțat, Cornelia Fia, a spus că „Bărăganul a fost Siberia noastră“. Aceasta spune că e greu să descrii o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O” din acte. În Bărăgan a fost închisoare în aer liber, o viaţă prea dură şi grea, o umilinţă fără margini.
,,Soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal, la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului“ explica istoricul Romulus Rusan.
La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă.
Au coordonat acţiunea Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).
Rusaliile Negre. In puterea nopții 10.000 de soldați au sprijinit strămutarea
Strămutarea s-a petrecut în puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă. Erau de-a valma căruţele pline cu saci, covoare, saci cu cereale, mobilă, păsări, copii, bătrîni.
Convoaiele erau însoţite de soldaţi care le-au dus până în câmpia Bărăganului. Miile de oameni au fost debarcaţi în Bărăgan, în cîmpul în care s-a bătut un ţăruş. Nu erau hotare, nu erau case, doar câmp deschis şi şobolani. Acolo oamenii s-au îmbolnăvit de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă. Vara căldura şi arşiţa mistuiau totul, iar iarna crivăţul forma mormane de zăpadă.
,,Vinovaţii fără vină” deportați în câmpia Bărăganului
Fia Cornelia era copil atunci cînd familia i-a fost obligată în toiul nopţii să părăsească domiciliul. Fiala a fost unul dintre copiii care plecau în necunoscut. 10.000 de copii erau condamnaţi pentru că s-au născut în familii cu stare, iar acest lucru nu era pe placul comuniştilor.
,, Am suferit de sete, de foame, de frig, de cald. Oare ce au simţit părinţii noştri cînd copiii lor au cerut apă? Am fost întrebată cum arată un bordei în pămînt. Arăta ca un mormînt. Cum poţi pune un copil în mormînt? O groapă săpată în pămînt fără geam. 44.000 de oameni cu 10.000 de copii. Cum poţi uita? “.
Cei care au trecut prin acest calvar, acum de vârsta de atunci a părinţilor sau a bunicilor lor, spun că muzeul ,,Memorialul Sighet” este singurul loc unde găsesc ,,vinovaţii fără vină”.
”Rusaliile Negre”. Cinci ani de deportare, mii de vieți distruse
Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
Filiala AFDPR Caraş-Severin comemorează în fiecare an ,,Rusaliile negre”. Cornelia Fetea îşi doreşte să spună tuturor ce a însemnat deportarea în Bărăgan. Avea doar șapte ani când, în noaptea de Rusalii, 18 iunie 1951, a trebuit să-și vadă bunicul cum, în genunchi și cu privirea împăienjenită de jale, și-a sărutat poarta și a predat cheia securiștilor, care veniseră să-i mîne ca pe animale, dar cu arma în coaste, pe lungul drum al pierzaniei, din Banat spre Bărăgan.
”M-am născut în Nicolinț, un sat din județul Caraș-Severin, aflat în apropierea Oraviței, într-o familie de țărani de frunte, gospodari respectați și îndrăgiți în comunitate noastră bănățeană. Odată instaurată dictatura comunistă, copilăria mea a fost marcată de mai multe evenimente tragice, care mi-au deturnat întreaga viață. În 1948, când aveam doar patru ani, tatăl meu a fost arestat de Securitate, dus cu duba neagră și azvârlit în temnițele bolșevice, pentru că i-a ajutat cu haine și alimente pe partizanii din munți. Cînd, în sfârșit, s-a reîntors acasă, în 1951, familia mea a fost deportată. Strămutarea noastră s-a efectuat cu arma în coaste, și a fost demarată pe 18 iulie, dis-de-dimineață, chiar în a doua zi de Rusalii. Eu și sora mea Doina – aveam doar 7 ani, iar ea împlinise 9 – am izbucnit în lacrimi, îngrozite de vacarmul și de forfota din curte.Unul dintre securiști ne-a înștiințat, în câteva cuvinte aruncate pe un ton răstit, că avem la dispoziție doar două ore pentru a ne face ,,bagajele”, deoarece, urma să fim ,,duși în altă parte”.Ne-au permis să luăm o vacă, iar tatălui meu, i s-a dat voie să ia trei cai frumoși, pe care obișnuiam să-i folosim la muncile câmpului. La plecare, am fost nevoiți să predăm cheia securiștilor. La marginea satului se mai aflau o puzderie de căruţe pline cu țărani din satul nostru. În gara Răcășdia am urcat în trenul groazei. Am fost ,,debarcați” în mijlocul unui cîmp arid și dezolant, în plină stepă a Bărăganului, la kilometri de orice altă localitate. Acolo trebuia să construim un nou sătuc, numit Roseții Noi, și să participăm la muncile câmpului, dar și la tăiat de stuf, în bălțile de dincolo de brațul Borcea, unde se ajungea cu bacul, în niște condiții subumane. Foarte mulți deportați s-au îmbolnăvit și au murit, iar febra tifoidă și tifosul exantematic făceau ravagii, mai cu seamă printre copii. Ne-au permis să ne ,,organizăm” un cimitir, adică, soldații azvîrleau cadavrele într-o căruță, și le aruncau în gropi, ca pe niște hoituri de animale. Ne-am scobit bordeie, iar din salcîmi ni s-a permis să ne facem nişte pătuţuri. Vă mărturisesc că, marea groază a copilăriei mele era un fel de șobolan lung și dezgustător, care ieșea din solul acela galben și dădea năvală peste noi, noaptea, în bordei. Am construit apoi niște colibe pricăjite din chirpici acoperite cu stuf. Țin minte că, mama ne anunța când era Crăciunul, iar tata tăia o crenguță de salcâm, pe care bunica o împodobea cu o „beteală” confecționată din niște bucățele de bumbac, albe și galbene şi agăţau cîteva nuci. Erau acolo haite de cîini turbaţi care atacau oamenii. Sora mea Doina care era bolnavă de nefrită a fost muşcată de cîini. În disperare de cauză, bunicul din partea mamei s-a strecurat în lagăr și a răpit-o pe Doina, și pe încă două copile bolnave pentru a le duce la spital. Au fost reperați şi fetițele au fost cărate înapoi, în lagăr, dintr-o secție de miliție în alta, iar bietul meu bunic a fost pus în lanțuri, și azvârlit într-un arest al Securității, unde a fost bătut și interogat timp de mai multe zile. În 1956 am fost eliberaţi. În casa noastră fuseseră „cazați” niște soldați şi era în paragină. Am trăit într-o sărăcie lucie. Hărțuielile Securității au continuat și după întoarcerea noastră din deportare. Împreună cu sora mea, am încercat să ne înscriem la un internat, în Anina, dar am fost respinse, fiind catalogate ,,năpârci”, fiindcă proveneam dintr-o familie de chiaburi, ce fusese strămutată” relatează Cornelia Fetea.
Din aceeași categorie
