În cadrul Podcastului de astăzi, Istorii secrete, jurnalistul Ionuț Cristache l-a avut ca invitat pe Florin Postolachi. Înainte de a-l prezenta pe oaspetele lui Cristache se cuvine să aducem în prim plan subiectul discuției dintre cei doi interlocutori și anume filmul Revoltei de la uzina Steagul Roșu din Brașov, noiembrie 1987.
Să revenim, Florin Postolachi, pe atunci un june de vreo douăzeci de ani a fost unul dintre muncitorii care au spus nu în fața regimului comunist și Securității. De asemenea, acesta a dezmințit și informațiile care planează asupra Revoltei.
Începuturile
De fapt, Revolta respectivă reprezintă o morală petru posteritate și pentru mentalul colectiv al societății din prezent. Atunci, ca și acum, în cazul grevei din învățământ, motivul care a stat la baza mișcării sociale a fost „banul”.
Pe scurt, marșul din Brașov a pornit de la diminuarea salariilor clasei muncitorești recte uzina Steagul Roșu alimentată mai cu seamă și de lipsurile vremii, dar și de faptul că „ștabii” au primit prime și lefuri mărite în timp ce muritorul de rând n-avea mâncare, medicamente sau alte produse elementare.
Să revenim, Revolta de la Brașov se centrează deci, pe neajunsurile a cel puțin 10.000 de persoane, însă aici intervine frumosul care ar trebui să ne dea de gândit, nouă celor aflați la 36 de ani distanță. Atunci, în 1987 neajunsurile îi adunau pe toți „amărâții” într-un soi de înveliș numit unitate. Însă, cel mai bine descrie Florin Postolachi tot filmul care a declanșat Revolta de la Brașov, așadar:
Debutul
„Se lucra pe 14 noiembrie 1987 erau alegerile, câștigate înainte de a începe, ne-am dus la muncă la secția Roman. Muncitorii erau în grevă, cei de la 440 pentru că primiseră fluturașele cu salarii care erau tăiate în timp ce șefii lor au primit mai mulți bani.
Atunci n-au mai lucrat, o secție întreagă, erau 2500 de muncitori într-o singură secție. Au venit și ne-au povestit, conducătorii au fost aroganți, nu i-au luat în seamă, dar au ales să-i lase în pace, am venit și noi și i-am sprijinit, ne-am alăturat lor.
Fiecare secție avea salopete diferite noi aveam vișinii, am început să strângem oamenii nemulțumiți, șefii au fost bătuți, erau considerați din aparatul de conducere. La un moment dat Securitatea îl căuta pe cel cu cască albă, dar de fapt ală îl bătuse pe un inginer și i-a luat casca. I-am atenționat pe toți muncitorii, vorba circulaseră deja”.
Marșul
Potrivit lui Postolachi grosul mulțumii care a mărșăluit pe calea București din Brașov nu era dat de muncitorii de la uzina Steagul Roșu sau de la cei de la Compania Roman așa cum s-a speculat ci de trecătorii simpli.
„Din uzină n-au ieșit decât vreo 250-300 de persoane care au plecat în marș spre centru. Mulți s-au dus să se schimbe, mulți au aruncat salopetele, mulți s-au temut doar 250-300 au rămas.
Pe parcurs, am văzut că s-a spus că s-a alăturat și uzina Tractorul dar n-a fost așa, cel care conducea uzina a sudat porțile și n-au mai putut să iasă. S-au alăturat oamenii de pe stradă oamenii simpli.
La început erau scandări sociale „n-avem mâncare”, „medicamente” și deodată cineva a dat tonul actualului imn național „Deșteaptă-te române”, dar nu vrea să recunoască, noi știm cine, știm și cine a dat jos tabloul lui Ceaușescu, dar nu spunem” a dăuagat Postolachi.
Însă, frumosul acum intervine, imaginați-vă undeva la câteva mii de oameni care stau în genunchi și spun Tatăl Nostru după care să fie intonat imnul național „Deșteaptă-te române” probabil că vuietul produs a ajuns până, până în ceruri acest lucru s-a întâmplat și în 1987.
Deznodământul
„Am ajuns la troiță, unde avem troiță acum care s-a ridicat în memoria noastră. Și acolo s-a întâmplat un lucru am început să strigăm că vrem medicamente pentru bolnavi, au ieșit la geam bolnavii și ne-au aplaudat. acolo s-a întâmplat ceva fabulos toți, ne-am așezat în genunchi și am spus Tatăl Nostru, o masă de oameni, a fost ceva senzațional.
La un moment dat cineva a dat tonul imnului național Deșteaptă-te române. S-a auzit un vuiet. N-aveai cum să te sperii, eram mulți, era momentul nostru” a adăugat Postolachi.
Podcastul de astăzi, pe lângă încărcătura emoțională, are și o morală pentru cine are ochi și urechi să o simtă. Unitatea românilor nu mai are aceeași rezonanță ca-n 87, uniți într-un Dumnezeu și mânați de neajunsuri românii de atunci s-au răsculat în fața unui regim mult mai opresiv ca cel de acum.
