Gabriel Toma este un inginer din Iași, fost baschetbalist, în vârstă de 54 de ani, care a declarat că a scăpat cu viață din infernul COVID, cât a fost internat pe secția de Terapie Intensivă!
Gabriel Toma a fost internat pe data de 13 noiembrie 2020, dar după 32 de zile a ”evadat cu bilet de ordine”. Dintr-o lună, cât a fost internat, trei săptămâni le-a petrecut la celebrul Spital Modular de la Lețcani.
„De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur… Detubarea a fost şansa mea, personalul medical renunţând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP”, povesteşte el.
Familia a început pregătirea de înmormântarea
Familia a început pregătirea de înmormântarea deoarece inginerul a primit diagnosticul de ”agitat psihomotor”, iar prognosticul a fost de 2,5%.
“Aşa le-au spus aparţinătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale părinţilor, la sfatul lor, ca să se pregătească”.
Bărbatul a mărturisit că ceea ce l-a aduc în pragul nebuniei a fost lipsa de comunicare din secția ATI.
„Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secţia de ATI, este incredibilă. M-am simţit în toate cele trei săptămâni – în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori – exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să evadez”.
La un moment dat, a dărâmat un monitor cu care a aruncat în ușa care stătea mereu închisă.
“Imobilizarea pacienţilor «agitaţi psihomotor» ar trebui făcută cu acele manşoane late, căptuşite pe interior cu pâslă, manşoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam nişte mâini ca nişte pâini… Nu mi le recunoşteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viaţa, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăşi lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conştientizam multe.”
Bărbatul a mai precizat că ușa se deschidea doar când veneau asistentele pentru tratament sau cand li se aducea mâncarea. Ceș mai trist era că unii dintre ei mureau singuri.
„M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ţinînd în mână tubul. Mai şi glumeau, că arătam ca Statuia Libertăţii, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit. Cât de greu ar fi fost ca mereu să fie o cameră video care să supravegheze ce se întâmplă?”.
Singurele persoane care vorbeau cu el erau un medic rezident și o asistentă medicală.
”Ceilalţi, cărora ar merita să le spun restul, mă tratau ca pe un animal cu care degeaba vorbeşti că oricum nu te înţelege. Mă trăgeau, mă împungeau cu acul, îmi băgau pastile cât încape în mine, fără un cuvânt. Dacă întrebam ceva, vorbeau cu vocea aia cu ton ridicat cu care vorbeşti cu cel mai puţin la minte. Mă minţeau, pasau responsabilitatea dintr-o parte în alta”.
Inginerul a mai mărturisit că la un moment dat, când voiau cei din unitatea medicală să-l strângă mai strâns de pat, s-a zbătut până a reușit să rupă o legătură.
„Atunci, un domn, pe care nu îl voi uita toată viaţa, asistent sau mai degrabă infirmier, s-a urcat cu genunchii pe toracele meu. Noroc că sunt un munte de om. Am 1,96 m, fost sportiv, nu sunt vreun ghiocel. I-am simţit greutatea şi locul în care s-a proptit cu genunchii în piept vreo lună. Repeta cu obstinaţie, ca un bătăuş de stradă: «Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt…» Îi voi reţine numele cât oi fi. Cine ştie cum ne intersectează viaţa drumurile… Din nou însă revin în minte două combinezoane, femei ambele. Empatice, implicate, care vorbeau cu mine. Îmi explicau ce mi se întâmplă, cum mai evoluează boala. Le-aş ţine în braţe toată viaţa mea!”, spune fostul pacient.
La ATI dormeai cu moartea alături
Gabriel Toma a mai mărturisit că la ATI dormeai cu moartea alături. Când apăreau panourile mobile în jurul unui pat, şi sacii negri aduşi sub braţ, de un infirmier, își dădeau seama că unul dintre ei s-a dus. „Care mai fredona uneori, fluierând uşor, un cântecel”.
Un dreptunghi simplu şi negru, cu lăţimea cam de 30 cm, devenea modalitatea de transport pentru cadavre, dus fiind de patru cosmonauţi albi. „Se strângea lenjeria de pat, se dezinfecta patul. Altul la rând! Alte combinezoane albe… Unele siluete le uram. Vorbeau doar între ele; eram doar un corp în care pâlpâie slab viaţa. Ce conversaţii mi-a fost dat să aud îţi poate sta mintea-n loc. Prefer să nu le redau… Nu. Le voi purta în RAM-ul meu, în memoria mea, probabil toată viaţa”, mai povesteşte Gabriel, potrivit Antena 3.
