Mărturisiri cutremurătoare de pe patul de spital. Tânăr infectat cu COVID-19. „Nu o să-ți vorbesc despre cât de tare mă durea totul”
Mărturia sfâșietoare a unui tânăr infectat cu coronavirus a devenit virală pe Facebook. Răzvan, un tânăr soț și tată din București, vorbește despre durerile pe care le simte, despre simptomele coronavirusului, despre spiatale.
Dar, mai ales, despre teama pentru cei din jur. Despre teama ca fiica și soția sa să nu fie infectate cu acest virus. Despre durerea de a-și auzi fetița că-i plânge la ușa camerei în care s-a izolat. Și, mai ales, despre neputința de a nu o putea lua în brațe.
„Salut! Numele meu este Răzvan și sunt POZITIV…cu COVID 19. Cine mă cunoaște, știe că de fel sunt mai mereu zâmbitor și POZITIV. In sensul bun. Că-mi place să glumesc și să râd. Că fac glume și haz de necaz, iar perioada petrecută in izolare când ne-am intors din Mauritius e martoră.
Nu și acum. Acum iți scriu de pe un pat de spital.
Ție, care mă cunoști și crezi in existența virusului, dar mai ales ție care crezi că e doar o răceală și că oculta lumii ne plătește pentru a spune că există COVID 19 sau că nu există și e o fantomă despre care „presa miluită” (așa-i zice nu??) vorbește zilnic doar ca să te țină in casă și să țină România cu 100 de ani in urmă (până la Covid eram cu 100 inainte și nenorociții vor să ne intoarcem in epoca de piatră, noi, italienii și americanii).
Nu o să-ți vorbesc despre cât de tare mă durea totul, despre cum „urinam cu stopuri” ca intr-un breakdance din bazin, de ăla de făcea CRBL pe vremuri, pentru că atât de rău ma durea corpul de credeam că bate cineva din interior să iasă afară (de cateva ori am strigat ca pe stadion, doar sa mă amuz pentru uita de durere, celebra: „ieși afară javră ordinară”, și cu intonație!!). Incearcă să îți imaginezi. Ai făcut-o? Și eu 
Să continuăm. Nu o să iți spun nici cum am rămas fără gust și miros și că mi-e tot una dacă mănânc caserola sau mâncarea din ea (poate dezvolt vreo abilitate, stiu pe unul de mânca avioane).
Nu o să-ți povestesc nici cum mi se fac injectii care să-mi ajute respirația (Și nu, nu sunt la terapie intensiva, sunt unul din cazurile ușoare).
Nu o să îți povestesc nici cum DSP Bucuresti nu a răspuns 3 zile și nici nu o face așa des. Nici cum Spitalul Universitar Bucuresti m-a trimis acasă cu taxiul după recoltare, pentru că nu sunt locuri. Nici cum până la ora asta ancheta epidemiologică nu e incepută.
Nici faptul ca la 6 luni de la inceputul pandemiei incă aud in spital că „suntem depășiți”, deși asta mă sperie foarte tare și imi vine să fug acasă.
Dar tocmai despre asta vreau să iți vorbesc, despre ACASĂ.
Vreau să iți povestesc partea cu durerea sufletească, aia pe care nicio pastilă nu o poate vindeca. Din momentul in care am inceput să am simptome, nu bătutul „javrei ordinare” mă durea cel mai tare, sau ca ma trezeam cu dureri in piept noaptea, ci faptul că fetița mea de 1 an și 6 luni strigă după mine prin casă Tata și imi bate la ușă (m-am izolat de la primul simptom intr-o altă cameră), iar eu nu-i pot deschide să o iau in brațe. Iar ea se așează lângă ușă și plânge. N-am mai trăit sentimentul ăsta până acum și nici nu ți-l pot descrie in cuvinte., dacă ești părinte îți poți imagina cum e.
Vreau să îți povestesc despre gândul că mi-aș fi putut infesta soția, care ia un tratament cronic și care recent a trecut printr-o intervenție medicală care coroborată cu „răceala asta”, i-ar putea fi fatală.
O să-ți povestesc despre cum incerci să o incurajezi și să-i spui să nu mai plângă pe hol, că trebuie să fie puternică și că ea mereu a fost o invingătoare.
O să iți povestesc despre cum e să-ti vezi mama plângând la telefon, la 300 km, și să-i spui că te ia cu ambulanța doar pt că așa e protocolul, nu că îți e rău.
Iți povestesc despre cât de greu e să le zâmbesti tuturor care te ajută și vor să te ajute și să spui că ești bine, doar ca să-i știi pe ei bine, pentru că la tv anunta că am sărit de 1000 cazuri, că nu mai sunt locuri la ATI, iar tu ești în ăia din spital.
Imaginează-te așteptând să îți iasă ultimul meci la pariuri la 5000 lei sau afișarea notelor la bac cu o zi intârziere, sau să te sune de la interviu că te-au angajat pe postul pe care iți doreai, inmultește cu 100 și scade entuziasmul și ai să vezi prin ce trec eu așteptând rezultatele la testele prelevate acum 3 zile de la fetiță și soție. E greu așa-i?
Și nu in ultimul rând, imaginează-ți cum e să te urci in ambulanță, iar in urma ta ultimul lucru pe care il vezi e o soție plângând pe balcon și o fetiță care se uită lung după tine și îți face „Pa, pa”, iar cine o cunoaște pe Caro știe că te inmoaie și fară să ai ceva.
Așa că te rog, protejeaza-te, #spalătepemâini, #poartămască, #păstreazădistanța, pentru că eu poate mâine plec de aici, patul de spital rămâne și n-aș vrea să-mi iei locul sau, mai rău, cineva drag ție și să vezi că tot ce ți-am scris e adevărat și nu te-am mințit cu nimic. Zâmbește și fii responsabil, nu te costă nimic.
Ps: Pentru cei care nu cred in existența COVID, vă invit după ce ies de aici la o cafea să povestim cum a fost și dacă e real. Dacă virusul nu există nu pierzi mare lucru, dar dacă există poți pierde totul.
La final, cum ar spune un REGE foarte drag mie: STAȚI NEGATIVI, CA SĂ NU FIȚI POZITIVI!”, este mesajul lui Iulian Răzvan Bocșe.
