Jurnalistă celebră care a fost depistată cu COVID, a devenit mamă de gemeni

„Astăzi ar fi putut fi o altă zi în care mergeam la control ori să mai cumpăr ceva pentru bebeluși. Dar „viața e un șir lung de surprize și de improvizații, iubita mea” – mi-a spus o asistentă camuflată toată în costumul alb, în timp ce tăia dintr-o bucată de furtun de perfuzor care să țină loc de pai și să mă ajute să beau mai ușor din sticla cu apă.

Acum fix o săptămână plecam la spital să fac un test Covid.

Așa, mai mult ca să-mi scot și asta din minte. Și dacă tot ajung pană acolo, să pun și o perfuzie – mi-a spus medicul. În câteva ore, totul era dat peste cap. Tot! Și începea ceea ce azi pot numi filmul “Și eu am născut în pandemie”.

Filmul meu! Miercuri, am făcut testul, joi dimineață am aflat că sunt pozitivă și am fost transferată de urgență la Maternitatea Bucur, iar la ora 11.52 venea pe lume Vlad. 2000 de grame. Un minut mai târziu, Ela. 1,120 g. I-am auzit plângând pe amândoi. Puternic, si cu un fel de ecou. Așa mi s-a părut mie. Nu i-am văzut.

Nu i-am vazut până azi, când ei împlinesc o săptămână, decât în fotografii.

Dar acum, când scriu aceste rânduri, din camera de spital de unde se vede pe fereastră un colț de cer și ultimul etaj al fostei fabrici Pionierul, vă spun cu mâna pe inimă că Dumnezeu mă iubește tocmai pentru că am ajuns aici. Pentru că locul ăsta, de care m-am temut și eu, și se teme toată lumea, ca fiind ultima redută în bătălia cu pandemia, a fost, de fapt, salvarea mea și a copiilor mei.

Maternitatea Bucur este ultima insulă de supraviețuire, nu ultima redută.

Au găsit oamenii ăștia de aici forța de a face zid în fața Covid cu o empatie și o bunătate cum n-am crezut că mai există în România. Să știți că aici se zâmbește mult în spatele costumelor, aici se și plânge. Se strâng mâini înfășurate în 3 straturi de mănuși, iar pe holuri, când vine așa ca un zgomot ca de crinoline, de la costumele albe, știi că e doamna cu tratamentul. „Te pupă mama. Vă iubesc” – asta se aude tot timpul. Apoi se mai închide o ușă. Și se mai dechide alta.

Probabil că trebuia să ajung la Bucur ca să primesc, așa, cea mai frumoasă lecție de omenie a acestei pandemii.

Dacă treceți prin zonă, aruncați o privire spre ferestrele care par ferecate, spre clădirea cu aer vechi și poate trist. Dați un semn, cât de mic, orice, pentru ca noi mamele de aici, și bebelușii, și cadrele medicale să nu simțim că suntem singuri. Dincolo de ziduri, sunt cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut eu, chiar dacă n-am văzut niciun chip de-al lor. Nu, n-au chip.

Dar nu voi uita niciodată medicul care mi-a desenat smiley face cu betadină pe burtă, asistenta care m-a ținut de mână ca să ne rugăm impreuna, moașa care mă alintă „iubita mea”, infirmiera care m-a spalat pe față când eram la Terapie Intensivă, vocea blândă a doctoriței care îmi povestește în fiecare zi, la telefon, ce mai fac Ela și Vlad și îmi trimite poze.

O să pun toate experiențele astea pe hârtie. Ca să nu uit. Și ca să le afle toată lumea. Sper să fie de ajutor.

Deocamdată, vă invit să vedeți, în seara asta, de la ora 20.00, pe blogul ionelanastase.ro, un interviu făcut împreună cu prietena mea, Ionela Nastase, într-o zi în care credeam că viața e fix așa cum ne plănuim. Nu e așa! Viața e o minunată improvizație. Iar oamenii de lângă tine, plasa de siguranță care te va salva, fără dubiu, întotdeauna. Vă multumesc! Și eu, și Vlad, și Ela!”, a scirs Carmen Moise pe pagina sa de Facebook.