Primul an de libertate se sfârșise, iar anul 1991 a avut un început tipic, România se alătura Consiliului Europei ca invitat special la 1 februarie. Dar nu toată lumea împărtășește entuziasmul clasei politice. Cei de acasă doreau introducerea principiului proprietății private, doreau în special pământ.
Deși introducerea Legii fondului funciar în februarie 1991 trebuia să garanteze retrocedări echitabile, aceasta a dus, în schimb, la o serie nesfârșită de nedreptăți și litigii juridice care au sufocat justiția română de atunci. Chiar și omoruri între frați, părinți și prieteni au avut loc din cauza drepturilor funciare și de proprietate. Defectele legislative și utilizarea abuzivă a caracteristicilor regionale au avut, de asemenea, un rol.
Protestele continuă, alianța Iliescu-Roman dă semne de slăbiciune
În 1991, lucrurile nu mergeau prea bine pentru autoritatea de la București. Echipa Iliescu-Roman a început să dea semne de slăbiciune, iar doi miniștri au demisionat.
Deși magazinele începuseră să se umple, românii erau încă destul de săraci și nu puteau cumpăra nimic. În schimb, ei aveau încă posibilitatea și voința de a protesta.
Primul președinte occidental care a vizitat România după Revoluție, Francois Mitterand, a rămas în istorie pentru protestele care au avut loc în timpul șederii sale.
La fel de mulți ca în 1990, adversarii lui Iliescu nu s-au gândit de două ori să-l includă pe președintele francez în conflictul lor cu autoritățile de la București.
Pentru a relansa schimburile comerciale care fuseseră oprite de comunism, capitaliști strategici din Franța au călătorit în România împreună cu Mittearand.
URSS se prăbușește. Guvernul este invadat de minerii lui Miron Cozma
În acest timp, Uniunea Sovietică se afla în ultimele sale etape, iar Gorbaciov, creierul din spatele Revoluțiilor din Est, se pregătea să plece după ce a evitat cu greu o tentativă de lovitură de stat din partea ultimilor nostalgici comuniști rămași. Boris Elțîn, un nou lider puternic, se apropia.
Folosindu-se de împrejurări, Moldova își declara independența. România este una dintre primele națiuni care o recunoaște, în ceea ce unii observatori au numit o eroare politică majoră care ar fi forțat unitatea. Liniștea, însă, nu avea să dureze mult timp. Minerii din Valea Jiului au sosit la București cu un sac de revendicări, bastoane, topoare și un lider deja cunoscut: Miron Cozma. Memorizaseră traseul spre oraș. Minerii au invadat Parlamentul și sediile Guvernului, distrugând tot ce se afla în calea lor.
Se spunea că minerii controlează guvernul și că, pentru o scurtă perioadă de timp, democrația din România este efectiv moartă. Șeful statului decide să sacrifice guvernul român ca mijloc de resuscitare. Acesta este apoi preluat de administrația condusă de tehnocrații lui Theodor Stolojan, ale cărei obiective erau să continue schimbările și să fie gata pentru alegerile din 1992.
A început să se instaleze seninătatea de care era nevoie și unanimitatea mult invocată. La 8 decembrie, românii au votat prin referendum pentru adoptarea unei noi constituții. Au participat peste 80% din populație, scrie ProTV.
Situația economică
În 1991, economia României se afla în proces de trecere de la o economie planificată la o economie de piață. Viața de zi cu zi a românilor a fost afectată în mod semnificativ de această tranziție.
Primii ani ai tranziției au fost o provocare pentru economia românească. PIB-ul a scăzut cu aproximativ 8% în 1991, iar inflația a atins cote nemaiîntâlnite până atunci, ajungând la un vârf de 256% în iulie 1993. Șomajul în creștere și scăderea puterii de cumpărare a populației au agravat aceste probleme.
În pofida acestor obstacole, guvernul român a început să efectueze schimbări structurale și economice pentru a promova expansiunea și pentru a îndrepta națiunea către o economie de piață. În 1991, guvernul a pus în aplicare o serie de modificări fiscale, care au redus impozitele și au pus capăt subvențiilor pentru întreprinderile de stat. Aceste schimbări au fost făcute pentru a promova creșterea sectorului privat și pentru a atrage investiții străine.
În 1991, guvernul a înființat, de asemenea, Fondul Proprietății de Stat (FPS), o organizație separată însărcinată cu privatizarea întreprinderilor deținute de stat. În anii care au urmat, FPS a început să vândă întreprinderile de stat investitorilor privați, obținând venituri și punând bazele creșterii sectorului privat.
De asemenea, administrația a pus în aplicare o serie de politici fiscale pentru a reduce deficitul bugetar. Creșterea taxelor a fost una dintre aceste strategii pentru a aduce mai mulți bani la bugetul de stat. Aceste schimbări au îmbunătățit eficiența administrării fiscale, au dezvoltat un sistem de raportare fiscală de ultimă generație și au pus în aplicare sisteme computerizate de monitorizare a plăților fiscale.
Politicile fiscale implementate de guvernul român în 1991 au avut ca scop stimularea economiei naționale și a sectorului privat, dar au avut, de asemenea, o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Puterea de cumpărare a populației a fost afectată de creșterea impozitelor și de majorarea prețurilor la diverse bunuri, ca urmare a reducerii subvențiilor acordate întreprinderilor de stat.
Deși România s-a confruntat cu multe dificultăți pe parcursul tranziției, a fost posibil să se observe o tendință spre o economie de piață și o economie mai accesibilă pentru restul lumii. Ca urmare a acestor ajustări, exporturile au crescut, iar sectorul privat s-a dezvoltat, ceea ce a fost crucial pentru economia românească.
România avea o rată de inflație de 170%
În 1991, România a înregistrat unele dintre cele mai mari rate ale inflației din lume, ceea ce a avut un efect teribil atât asupra economiei țării, cât și asupra vieții cetățenilor săi. O pierdere considerabilă a puterii de cumpărare și o creștere a șomajului au fost rezultatul creșterii inflației cu peste 170%.
Cei mai importanți factori care au dus la această inflație sunt:
Datoria externă: Pentru a finanța expansiunea economică și proiecte semnificative de infrastructură, România a început să se împrumute substanțial de la alte țări în anii 1980. Cea mai mare parte a împrumuturilor a fost în valută, ceea ce a dus la o datorie internațională substanțială care a fost dificil de rambursat din cauza scăderii exporturilor și a creșterii costurilor de import. Ca urmare, valoarea leului a scăzut, iar prețurile au crescut.
Obiectivele de dezvoltare economică au avut prioritate față de politica monetară pe tot parcursul perioadei comuniste, ceea ce a dus la o inflație moderată. Politica monetară a fost liberalizată după tranziția guvernamentală, dar gestionarea monetară ineficientă a dus la o creștere excesivă a masei monetare și la inflație.
Probleme structurale profunde au afectat economia românească, inclusiv un sector manufacturier mare și ineficient, care nu a fost capabil să concureze pe piețele globale. Liberalizarea comerțului și a schimburilor valutare în anii 1990, care a dus la o scădere a exporturilor și la o creștere a importurilor și a prețurilor, a agravat aceste probleme.
Schimbările politice și economice au dus la un grad semnificativ de incertitudine și la o schimbare fundamentală în modul de funcționare a economiei. Din cauza incertitudinii, investițiile au scăzut, ceea ce a dus la scăderea producției, a exporturilor și a încasărilor fiscale.
Salariu mediu net în România anului 1991 era de 97 de dolari, cu 53 de dolari mai puțin decât în anul precedent. Inflația se situa la 170%, o diferență enormă față de procentul de 5,1%, înregistrat în 1990. În ceea ce privește PIB-ul țării, acesta era de 29 milioane de dolari, iar rezerva valutară a BNR era goală. Mai mult, procentul de creștere economică era de -12,90%. Situația din sectorul comercial era la fel de îngrijorătoare. Schimburile comerciale au însumat în 1991 10,059 miliarde de dolari; balanța comercială era de -1,527 miliarde de dolari; exporturile au adus în țară doar 4,266 miliarde de dolari, iar pentru importuri am cheltuit 5,793 miliarde de dolari.
