Fără îndoială, cei mai importanți ani în evoluția noastră postdecembristă au fost 1990 și 1991. Este momentul în care, noi, ca popor, am realizat pentru prima dată cât de dificilă poate fi libertatea și cât de mult sacrificiul este o parte necesară a democrației. Primul nostru an de independență a fost în 1990. Am acceptat libertate, crezând fără îndoială că viața noastră va fi ideală și că vom putea gestiona cu succes circumstanțele care ne-au fost date.
După lungi decenii de tiranie și oroare, 23 de milioane de români au început apoi să învețe democrația din mers, cu un zel nemaiîntâlnit în această națiune. Nu aveam încă standarde democratice bine definite. Doar o idee generală despre cum ar trebui să arate.
Democrația s-a născut în haos
România a fost zguduită de un val masiv de compasiune la nivel mondial. Convoaie lungi de bunuri umanitare, inclusiv alimente, haine, pături și tot ce mai aveam nevoie, au fost trimise în această națiune de către occidentali la începutul anilor 1990. Întâmplarea a ajuns pe prima pagină a publicațiilor libere, precum și pe prima pagină a cotidianelor.
În primele câteva luni ale anilor 1990, a existat o asemenea nevoie de informații exacte și nefiltrate încât numărul publicațiilor a crescut brusc. Toată lumea citea, dând impresia că România și-a luat o binemeritată vacanță. Cozile lungi din fața chioșcurilor de ziare au servit drept forumuri de discuții, de nostalgie și de planificare a viitorului.
Dar, viitorul se decidea în birourile instituțiilor comuniste de altădată, unde indivizi tineri și vârstnici își disputau controlul.
În ianuarie au început să apară și partidele istorice, proscrise de comuniști, Țărăniștii, condusi acum de Corneliu Coposu și Ion Rațiu, și liberalii lui Radu Cîmpeanu. Multipartidismul și diferențele de opinie erau greu de acceptat de spiritele infierbantate ale vremii. Demonstrații de amploare au început la 23 ianuarie, când Frontul Salvării Naționale și-a trădat primul jurământ și a optat să participe la primele alegeri libere. Națiunea devine divizată în două facțiuni, pe măsură ce spiritele se încing.
Partidele politice cer ca FSN să plece, susținând că Ion Iliescu și apropiații săi sunt prea loiali regimului trecut pentru a îndepărta România de comunism. La o contramanifestație pe care o organizează, simpatizanții fruntași strigă pentru prima dată „Moarte intelectualilor!”.
Silviu Brucan a prezis că vor mai trece 20 de ani până când oamenii vor înțelege pe deplin democrația, având în vedere situația dezlănțuită din acest moment.
Inițial, minerii au sosit la București pe 29 ianuarie pentru a apăra impunerea unei singure voci, FSN, pe care o considerau reprezentativă pentru democrație. Sediile partidelor istorice au fost distruse de hoardele de mineri în timp ce aceștia se răzbunau pe opoziție. TAB i-a salvat pe liderii lor de furia gloatei.
Lupta pentru putere în „România Liberă”
După aceste evenimente, Ion Iliescu a înființat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), din care făceau parte, pe lângă liderii de partid, și membri FSN. Responsabilitatea CPUN era de a guverna națiunea până la alegerile din 20 mai. În ciuda acestei încercări de apropiere, animozitatea în cadrul națiunii era încă destul de mare.
Liderii partidelor istorice erau acuzați că încearcă să vândă națiunea străinilor, că pierd timpul în Occident și că nu mănâncă salam cu soia, așa cum fac toți românii. Pe de altă parte, Ion Iliescu era acuzat că a furat Revoluția și că încearca să readucă națiunea în comunism. Occidentalii erau șocați de situația din România și remarcau în știrile momentului că progresul României este considerabil diferit de cel al celorlalte foste națiuni comuniste.
În primele luni ale anului 1990, românii au aflat că fantoma comunismului este greu de exorcizat în ciuda revoluției brutale.
Tot ceea ce servea drept amintire a guvernului anterior era distrus. Emblemele comuniste și ascunzătoarea vechiului dictator au fost țintele furiei tuturor. Transmisiunile televizate despre stilul de viață somptuos al lui Nicolae Ceaușescu au alimentat opoziția față de defunctul guvern.
Cetățenii din Timișoara au făcut un pas mai departe și, la 11 martie, aprobă Proclamația de la Timișoara, care, la punctul 8, propune ca foștilor activiști și personalului de securitate să li se interzică să candideze la funcții, inclusiv la președinție, conform legii electorale.
Ion Iliescu a fost fără echivoc în cadrul unei conferințe de presă susținute la acea dată, spunând: „Pentru actuala legislație electorală, astfel de discuții nu au nicio finalitate, nu mai pot fi dezbătute, sunt în afara oricărei discuții”.
Românii au început să părăsească țara
Divizarea societății este din ce în ce mai evidentă pe măsură ce se apropie alegerile din 20 mai. Apoi, pe 15 martie, apare o nouă fisură.
La Târgu Mureș, maghiarii au comemorat Revoluția maghiară din 1848 prin demolarea a două statui – una a lui Nicolae Bălcescu și cealaltă a lui Avram Iancu – și arborarea steagului maghiar pe clădirile publice. În replică, în toată România au loc mitinguri și proteste, care au devint violente. Pofta de sânge și represaliile cauzează mai multe crime și răniți pe 19 și 20 martie. Forțele de ordine nu erau vizibile pe străzile orașelor de teama de a nu fi legate de vechea miliție.
În ciuda noii independențe dobândite, un număr mare de indivizi au început să părăsească națiunea. Rapoartele despre zeci de mii de români care asaltau Germania erau frecvente în ziarele occidentale. Cel puțin 100.000 de români au debarcat numai în vechea RFG, conform datelor germane.
Regele Mihai nu a fost primit în țară
Ion Iliescu, proletarul, Ion Rațiu, burghezul, și Radu Câmpeanu, domnul, sunt cei trei pretendenți care se luptă pentru greaua moștenire lăsată de Ceaușescu.
Cu toate acestea, liderul FSN a reprezentat pentru adversarii lui Iliescu o continuare a atrocităților comunismului. Aceștia i-au reproșat că a fost membru al guvernului anterior și, implicit, că a participat la teroarea care a existat în România sovietică. Pe 23 aprilie, nemulțumiții au început să se adune în Piața Universității din București, moment în care s-a format GOLANIADA, un fenomen fără precedent. Dezbaterea opoziție-putere a servit ca o reprezentare a iminentei divizări a României.
În realitate, a fost prima ciocnire între generații și primul indiciu că șoimii și pionierii de odinioară ai țării deveneau conștienți de puterea pe care le-o dăduse independența.
Ideea restabilirii monarhiei a câștigat rapid teren, iar adversarii lui Iliescu au găsit în Regele Mihai o alternativă românească. În timpul Paștelui, fostul monarh încearcă să intre din nou în țară, dar este respins de pe aeroportul Otopeni, deși are viză. Noua administrație se teme că Regele Mihai ar putea provoca instabilitate și ar pune în pericol securitatea națională. Cele două grupuri în care este împărțită România se radicalizează și mai mult din cauza reticenței de a-l accepta pe monarh.
Pentru o parte însemnată a națiunii, Petre Roman și Ion Iliescu au servit drept purtători ai steagului Revoluției și singurii capabili să readucă pacea în România. Entuziasmul pe care vechea administrație îl cerea cândva la proteste și pe care românii nu l-au afișat niciodată părea să fie stârnit în susținători prin prezența lor.
FSN, care avea un număr mare de adepți în toată țara, a fost acuzat de opoziția de dreapta că a controlat întregul proces electoral și că și-a folosit influența pentru a împiedica liderii celorlalte partide să își răspândească mesajul. Aceasta a fost o altă justificare pentru ca observatori externi să urmărească alegerile din 1990.
Primele alegeri libere în România postdecembristă
Cozile lungi de la cabinele de vot rămân o amintire memorabilă. Este demn de remarcat faptul că România a înregistrat o prezență la vot record de aproximativ 80%. Cu toate acestea, a existat și un risc semnificativ. Oamenii au crezut că, votând la urne, vor primi în schimb venituri mari, lapte, pâine, locuri de muncă, un nivel de trai bun, autostrăzi etc.
Sarcina cu care s-au confruntat românii la primele lor alegeri a fost extrem de dificilă. Buletinele de vot de 32 de pagini erau lungi. În competiția pentru cele 500 de locuri în Parlament s-au înscris peste 80 de partide, potrivit ProTV.
Duminica orbilor a fost pe 20 mai 1990, ziua primelor alegeri libere. Ironic, spuneau atunci opozanții lui Ion Iliescu, cărora li se părea ciudat că atât de mulți oameni continuau să voteze cu vehemență pentru foștii militanți comuniști. Pe liste au fost numărați aproximativ 17 milioane de români, iar în unele localități s-a votat în continuare până la miezul nopții. Nimeni nu a fost șocat de rezultatul alegerilor.
În cele din urmă, Ion Iliescu și FSN au câștigat alegerile, cu o împărțire a voturilor de peste 86% pentru președinte și 66% pentru partidul său, ceea ce amintește de vremurile anterioare. Observatorii sesizează fraude, dar nu suficient pentru a schimba rezultatul.
Cu toate acestea, victoria FSN este privită ca o trădare a revoluției de către cei adunați în piață.
Minerii ajung la București
Fratricidul își are originea în dezintegrarea națiunii. Minerii ajung la București la mijlocul lunii iunie pentru a pune capăt Golaniadei. Abuzurile și violențele care au avut loc în perioada 13-15 iunie au luat forma unor evenimente șocant de primitive, inclusiv bătăi asupra tuturor celor care nu făceau parte din fenomenul din Piața Universității. Studenții au fost abuzați, iar intelectualii au fost ironizați. Evenimentele tragice au implicat îngroparea anonimă în cimitirul Străulești a cadavrelor celei mai brutale și oribile mineriade din România.
În seara zilei de 13 iunie, Ion Iliescu rostește un discurs pe care mulți îl consideră grav viciat.
Povestea Pieții Univeristății, pe care prea puțini au ajuns să o înțeleagă pe deplin, dar care a avut efecte profunde, s-a încheiat odată cu Mineriada din iunie 1990.
Situația economică
Petre Roman a încercat să promulge primele reglementări necesare pentru o economie de piață în timp ce era prim-ministru. Cu toate acestea, marile întreprinderi din țară nu aveau suficiente comenzi, iar directorii lor aveau opțiuni limitate pentru localizarea piețelor. Aceștia au început să se îngrijoreze cu privire la viitor.
Unele dintre aceste întreprinderi urmau să intre în scurt timp în faliment sau să fie scoase la licitație pe bucăți de investitori fictivi de peste mări.
Salariu mediu net în România anului 1990 era de 150 de dolari. Inflația se situa la 5,1%, iar țara număra 23,2 milioane de suflete. În ceea ce privește PIB-ul țării, acesta era de 39 milioane de dolari, iar rezerva valutară a BNR păstra doar 1 miliard de dolari. Principala piață de eport era Federația Rusă, căruia îi videam produse în valoare de 1,417 miliarde de dolari. Tot din Rusia importam cel mai mult, mai precis, în 1990 am cumpărat de la ruși bunuri în valoare de 2,128 miliarde de dolari.
