Erdogan, piromanul Mediteranei. Mediterana a fost ferită de războaie, de efectele secundare ale Războiului Rece, conflictul arabo-israelian și tensiunile legate de statutul hibrid al Ciprului. Iar acum o țară, Turcia revine pe scena mediteraneană cu forță și beligeranță pentru a reconfigura echilibrele geopolitice ale bazinului mediteranean, cu riscul de a provoca conflicte ale căror consecințe globale nu le poate prezice nimeni.
Președintele Erdogan a reușit să obțină sprijinul americanilor în lupta împotriva Al Qaeda. Cu toate acestea, Turcia era conștientă că această politică „pro-israeliană și americană” nu va fi fără consecințe pentru relațiile sale cu țările arabe. Ea a dat înapoi prin instrumentalizarea cauzei palestiniene și prin presiuni asupra Siriei și Irakului, amenințându-le cu privire la cele două râuri, Tigrul și Eufratul, care își au izvorul în Turcia.
Totuşi, alte evenimente geopolitice majore au determinat Ankara să-și schimbe radical software-ul diplomatic și strategic. Exploatând aceste răsturnări geopolitice și de securitate, președintele turc a reușit să îşi regleze conturile cu Europa, în general, și cu Franța și Grecia, în special.
Erdogan devine stăpânul jocului, impunându-se ca un aliat esențial atât în lupta împotriva jihadismului, în coaliția internațională împotriva regimului din Damasc şi, recent, în cursa pentru exploatarea resurselor de gaze din estul Mediteranei.
Erdogan a făurit o nouă doctrină care să amestece islamismul politic și naționalismul exacerbat inspirat de Imperiul Otoman pentru a-și însoți desfășurarea economică și politică din Siria în Libia și până în Maghreb. El mizează pe o victorie a islamiștilor, afiliați la Frăția Musulmană, pentru a polariza țările arabe prin stabilirea unor relații privilegiate cu partide politice.
Recent, Turcia îi reproșează Franței recunoașterea genocidului armenilor comis de către turci și opoziția sa față de integrarea sa în Uniunea Europeană. De atunci, Ankara a încercat în zadar să găsească o ancorare optimă între o Europă care îi închide porțile și un Orient Mijlociu care se teme de întoarcerea unei posibile stăpâniri otomane.
Turcia continuă să-și desfășoare navele de război și vapoarele, amenințând chiar fregatele franceze în largul Mediteranei ca parte a războiului îndepărtat pe care Parisul și Ankara îl duc pentru a influența viitorul statului libian. Alungată din Orientul Mijlociu militar de către Rusia și Iran, în conflict tăcut cu Israelul, criticată de UE, Turcia se retrage în Marea Mediterană, abandonată de americani, pentru a se poziționa ca o putere regională emergentă care amenință să intre într-un conflict militar de intensitate redusă, cu Grecia și, prin extensie, cu aliatul european al acesteia din urmă, Franța. Tăcerea americanilor, campania prezidențială îi obligă, şi convergența circumstanțelor dintre Roma și Ankara nu ajută situația.
NATO solicită o dezescaladare între cele două țări mediteraneene care riscă să resusciteze „ciocnirea titanilor” din mitologia greacă. Președintele Erdogan pare hotărât să nu schimbe cursul fără compensații strategice și economice. Răspunsul la strategia lui Erdogan necesită un răspuns european coordonat pentru a evita o confruntare între blocul franco-grec și Turcia și nu pentru a reproduce scenariul malian în care Franța, din lipsă de aliați europeni, s-a împotmolit în pământul nimănui din Sahel.
Afacerea cu caricaturile profetului Mohamed și discursul președintelui Macron referitor la separatismul islamist sunt o mană cerească și o providență pentru președintele turc, care încearcă să se erijeze în rolul de papă al Islamului şi care vine la căpătâiul islamului sunnit rănit și al comunităţii musulmane persecutate din Europa.
Disputa franco-turcă a scos în evidență profunda divizare politică și culturală dintre o Europă care împărtășește valori cardinale, precum democrația și solidaritatea, și o Turcie tentată de un naționalism demult apus și de o doctrină a Frăției Musulmane care ar putea să conducă la izolarea ei internațională, potrivit RRA.
