Dacă politicile de discriminare și exterminare a persoanelor cu dizabilități din Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933–1945) sunt bine cunoscute publicului larg, aceștia fiind supuși deportărilor și tratamentelor cu gaz toxic, exact ca populația evreiască, istoria persoanelor cu dizabilități din Uniunea Sovietică, mai ales din perioada stalinismului, a rămas încă un mister relativ opiniei generale.
Valaam, gulagul celor cu handicap
Aproximativ jumătate de milion de soldați și ofițeri sovietici își pierduseră membrele pe câmpurile de luptă din Marele Război Patriotic (Al Doilea Război Mondial) în 1941–1945. Ulterior, s-au întors la viața civilă unde s-au trezit inutili nimănui și incapabili să obțină un loc de muncă. Au ajuns astfel să cerșească pe străzi, teatre și piețe, încercând să se întâlnească și să formeze un sindicat al lor.
Stalin cosidera că invalizii deranjează vizual
Departe de a le răsplăti jertfa pentru patrie, Iosif Stalin a ordonat ca acest public defectuos să fie scos din vedere pentru a nu mai distruge priveliștile orașului sovietic. Din Leningrad și alte orașe mari, veterani infirmi au fost răpiți, aruncați în camioane și conduși pe malul lacului Ladoga, în apropiere de granița cu Finlanda, iar de acolo cu barca până la insula Valaam. Casa Invalizilor de Război și Muncă a fost înființată în clădirile unei foste mănăstiri celebre, în anul 1948. Veteranii fără membre au trăit în condiții grele de izolare precum cei mai răi criminali, deoarece erau infirmi și nu uciși într-o luptă cu inamicul, fapt care nu-i făcea suficient de onorabili în ochii noii propagande. Cei care și-au pierdut toate membrele au fost porecți cinic „samovari” (pentru că fără picioare și brațe o persoană arată ca samovar rus). Samovarii în special au avut dificultăți. Erau înfășați încontinuu ca niște copii mici neputincioși, aflați până și în imposibilitatea de a-și face nevoile fiziologice singuri.
O viață fără noimă
Vara, erau scoși afară și așezați pe iarbă de lângă râu sau lac, astfel încât urina și excrementele lor picurau în căile navigabile. Unii s-ar rostogoli și ar încerca să se sinucidă înecându-se. Asistentele au avut, totuși, milă de ei și i-au pus să formeze coruri Samovar pentru a le da un sens vieții.
În primii câțiva ani, în clădiri nu exista electricitate sau încălzire sau, de altfel, o infirmerie. Mii de oameni au murit din cauza frigului și a bolilor netratate.
În acea perioadă, în Uniunea Sovietică au apărut și alte unități similare ca la Valaam, toate situate în locuri îndepărtate, reci și ascunse de obișnuința umană, cel mai adesea în mănăstiri părăsite: Kirillo-Belozersky, Alexander-Svirsky, Goritsky. Au găzduit între 100.000 și 200.000 de veterani infirmi.
Mame, soții, surori și-au căutat rudele infirme răpite de stat. Multe femei din perioada postbelică au scris petiții și telegrame la centrele pentru persoane cu dizabilități sau chiar au venit fizic să-i vadă pe cei internați, dar rareori au avut noroc. Unii infirmi au refuzat în mod deliberat să se prezinte în fața rudelor lor și și-au ascuns numele adevărate: nu au vrut să le arate celor dragi urâțenia și neputința lor.
Drept urmare, acești oameni s-au trezit șters din memoria istorică colectivă. Puțini istorici entuziaști, fără niciun sprijin din partea statului, încearcă să afle adevărul despre cei care și-au dus rămășițele vieții în internatele speciale pentru veterani de război. Unul dintre ei este istoricul-genealog Vitali Semyonov, care a publicat și un album foto de arhive despre centrele de veterani din perioada stalinistă și post-stalinistă.
Ignoranța prezentului
Vladimir Putin, care vine în mod regulat în Valaam, redevenită mănăstire între timp, în niciuna din rugăciunile sale publice nu a menționat veteranii de război infirmi care au fost forțați să trăiască și să moară în condiții inumane în arhipelag. Perestroika lui Gorbaciov, de asemenea, nu a permis o analiză amănunțită a acestui subiect, considerat prea șocant într-o uniune socialistă tot mai slab menținută.
Am putea concluziona că Rusia este una dintre puținele țări care nu își învață niciodată propriile lecții de istorie și le repetă mereu.
