La data de 19 august 1858, o dată de referință în istoria României, a fost semnată Convenția de la Paris, cunoscută oficial drept „Convenția pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei.”
Această acțiune a marcat un moment crucial în calea spre unirea celor două principate, Moldova și Valahia, deschizând calea către formarea statului român modern.
Contextul istoric
Convenția de la Paris din 1858 a avut la bază hotărârile adoptate cu doi ani în urmă la Congresul de la Paris din 1856, marcând astfel un pas important spre reconfigurarea hărții politice și administrative a regiunii.
În urma Războiului Crimeii (1853-1856), puterile europene s-au adunat la Congresul de la Paris pentru a stabili condițiile de pace. Acest context a creat o oportunitate pentru români să obțină mai multă autonomie și un statut mai clar pentru cele două principate dunărene sub dominație otomană, Moldova și Valahia.
Ce prevedea Convenția de la Paris
Convenția de la Paris a fost un document complex, negociat cu atenție și semnat pe 19 august 1858, dar care își avea bazele în hotărârile congresului anterior. Prin această convenție, Moldova și Valahia au primit autonomie administrativă și legislativă, iar aceasta s-a văzut în instituirea a două adunări elective (divanuri ad-hoc) în cele două principate. Principii esențiale ale Convenției au inclus:
1. Alegerea Domnitorilor: Domnitorii Moldovei și Valahiei urmau să fie aleși de adunările legislative într-o manieră regulată și autonomă.
2. Guvernarea Locală: Convenția a recunoscut importanța guvernării locale și administrării autonome. În fiecare principat a fost creat un consiliu guvernamental numit „Divan al Țării”, care avea rol consultativ și legislativ.
3.Controlul Financiar: Principatele au primit controlul asupra finanțelor proprii, eliminându-se controlul otoman asupra acestui aspect important al administrării.
4. Constituții Organice: Prin aceste prevederi, fiecare principat trebuia să adopte o „Constituție Organică” care să definească structura guvernării și drepturile cetățenilor.
5.Unitate Administrativă:Chiar dacă cele două principate își păstrau autonomia, Convenția a subliniat importanța cooperării în chestiuni de interes comun, cum ar fi politica externă și apărarea.
Este important de menționat că prevederile Convenției reflectau dorința marilor puteri pentru realizarea unei uniri formale ale Principatelor Dunărene, întrucât se doreau 2 domni, 2 guverne și 2 adunări. În aceste condiții ar fi fost imposibilă unirea administrativă și culturală a celor 2 principate într-o singură țară. Cu toate acestea, marile puteri europene au fost puse în fața faptului împlinit atunci când în ambele principate a fost votat Alexandru Ioan Cuza drept domnitor, potrivit Wikipedia.
